RECENZIE: Unora le place jazz-ul – concert Youn Sun Nah Duo şi Paolo Fresu Devil Quartet la Sala Radio (FOTO)

Atunci când Youn Sun Nah, artista sud-coreeană de jazz, e pe scenă alături de chitaristul ei, îţi dai seama că un oarecare grup de cercetători englezi a dat iar greş în privinţa unei constatări ştiinţifice: „cutis anserina” sau aspectul pielii de găină nu durează doar câteva minute, ci se poate prelungi de-a lungul unei ore. Atât cât a durat reprezentaţia celor doi pe scenă. Să fi fost de vină vocea cameleonică a artistei, când tânguită, când săltăreaţă sau de-a dreptul nervoasă sau talentul suedezului Ulf Wakenius de a ciupi corzile chitarei?!

Cert e că artiştii au venit în faţa publicului adunat în Sala Radio din Bucureşti, pe 14 octombrie 2014, cu un recital de jazz atipic care nu a sunat întocmai cu ceea ce e caracteristic genului muzical în sine. Iar până să-i găsească o încadratură reprezentaţiei coreeano-suedeze, publicul a fost răsfăţat şi cu un jazz ‘italiano vero’, în partea a doua a concertului Jazz Night Out, susţinut de Paolo Fresu Devil Quartet.

Dezlănţuire dionisiacă pe acorduri de chitară

Varianta de jazz a primilor intraţi în scenă a semănat cu fata din popor chemată la curtea boierească pentru a seduce – „nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum” –, căci muzica propusă de Youn Sun Nah şi Ulf Wakenius e până la urmă un experiment acustic.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Sud-coreeanca şi-a folosit vocea ca un instrument muzical, iar atunci când a interpretat versuri a demonstrat că poate cânta precum o soprană cu aceeaşi uşurinţă de a se transpune vocal în registrul grav şi răguşit al lui Bonnie Tyler sau în cel diafan-vibrant al Enyei, comparat adeseori cu abandonarea unui şal din tul pe scările unui ateneu.

La fiecare melodie, inspirată sau preluată din vechile cântece din folclorul englez, suedez, coreean sau francez, artista s-a reinventat în faţa spectatorilor, precum o Madonnă care schimbă zeci de ţinute pe parcursul unui singur concert. Chitaristul de lângă ea, cu şapca neagră trasă pe ochii închişi – semn al trăirii totale a muzicii transmise – nu a făcut decât să o provoace şi să o conducă, să-i ofere recuzita instrumentală pentru ca artista să se poată desfăşura în voie.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

De la versurile primei melodii, „Hurt” (‘I hurt today to see if I still feel. I focus on the pain, the only thing that´s real’) până la „Gwangondo Arirang”, un vechi cântec de dragoste coreean, asiatica a jonglat cu sunetele întocmai ca un fachir cu torţe aprinse, strinse brusc în apă şi reaprinse cu un gaz puternic. Nu de puţine ori, puteai avea impresia că nu eşti la un concert de jazz, ci în faţa unui desfăşurător de muzică de filme al căror suspans e potenţat de simbioza artistică dintre Nah şi Wakenius.

Mânuirea kalimbei precum a un joc de nintendo

Într-un mantou negru până la genunchi, la care a accesorizat un colier auriu statement şi o brăţară cu ştrasuri, Youn Sun Nah a părut că îşi provoacă publicul la un exerciţiu de imaginaţie. „Unora dintre voi vă place jazz-ul? Uitaţi tot ce ştiţi despre el, să îl improvizăm pe loc!” pare să fi fost mesajul transmis prin vocea ei.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Comparată de presa franceză cu „OZN care intră în contact cu universul jazz-ului”, Nah a ţinut-o minute în şir în grosalalii şi onomatopee muzicale întocmai ca „o posedată” de cine ştie ce zeitate africană, a gesticulat şi a dansat pe scenă, a mânuit o kalimbă (instrument african de mici dimensiuni care produce sunete prin vibraţiile produse de corpul săul la ciupire – n.n.) precum o fetiţă care nu-şi mai lasă din mâini jocul de nintendo, i-a dat ocazia chiatristului să se pună în valoare şi a rostit de zeci de ori, într-o română impecabilă, „Mul-ţu-mesc”.

Şi-a acoperit de emoţie nu o dată faţa cu cele două mâini, copleşită de faptul că publicul român a plăcut-o atât de mult. Încă de la prima întâlnire. Nu e de mirare că spectatorii i-au chemat din nou în scenă pe cei doi artişti.

Il dolce far… musica

După pauză, a fost rândul lui Paolo Fresu Devil Quartet să arate că uneori nu toate drumurile (muzicale) duc la Roma, ci mai şi vin de acolo. Italianul trompetist comparat cu legendarul Miles Davis şi-a făcut apariţia pe scenă simultan cu restul orchestrei sale: Bebo Ferra – chitară, Stefano Bagnoli – tobe şi Paollino Dala Porta – contrabas.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Fie că au cântat „Ambre”, „Desertico” sau „La follia italiana”, numele unor melodii din repertoriul cvartetului, italienii care au redefinit jazz-ul din Cizmă şi de pretutindeni au arătat ce înseamnă fair-play-ul pe scenă. Chiar dacă Paolo şi trompetele sale au fost în prim-plan, ceilalţi muzicieni nu s-au aflat în umbra lui. Paollino a fost lăudat de colegul său pentru compunerea „celei mai frumoase nebunii italieneşti pe note”, Bebo şi-a valorificat talentul de chitarist în timpul baladei „Hotel Universo”, iar Stefano a reintrodus orchestra pe scenă la bisul publicului, după o demonstraţie individuală la tobe.

Şi a fost şi vremea poveştilor

Atmosfera serii a culminat de fiecare dată cu momentele în care Paolo şi-a abandonat treompeta şi s-a transformat într-un adevărat povestaş pentru spectatori. Grizonant, cu un sex-appeal pe care nu ai cum să nu-l remarci indiferent de gusturi sau vârstă, îmbrăcat într-un sacou asortat la blugi skinny, cu cercel în urechea stângă, trompetistul a dezvăluit povestea din spatele fiecărei melodii cântate.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Astfel, publicul a aflat că „Hotel Universo” nu e fictiv, ci există cu adevărat într-un orăşel din Toscana. Iar melodia în sine nu e mai mult, nici mai puţin decât un elogiu adus trompetistului american Chet Baker, cazat într-o cameră de-a complexului înainte de a fi trimis la închisoare. În aceeaşi notă, auditoriului i s-a dezvăluit că „Inno Alla Vita” a fost compusă pentru „copiii din întreaga lume”, după ce toţi membrii formaţiei au devenit taţi cu acte în regulă.

Unduirile de cadână ale lui Paolo Fresu te puteau duce cu gândul la o replică celebră din filmul artistic „Unora le place jazz-ul”, când un personaj îi spune altuia că mişcările de pe scenă ale unei dansatoare seamănă cu un jeleu frământat de nişte degete neastâmpărate. În orice caz, alternarea trompetei clasice cu flugerhornul, implicaţiile chitarei, sunetele contrabasului în acord cu bătăile de tobe au reprezentat deliciile unui recital de excepţie, la masculin de data aceasta.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Că unora le place jazz-ul, nu mai încape îndoială. Că muzica transgresează genuri, limbi, ţinuturi şi sensibilităţi diferite – e un lucru la fel de bine ştiut. Poate doar un aspect poate scăpa unui (ne)fin observator: după un concert de muzică jazz sau clasică, se stabilesc conexiuni între spectatori, căci la un zâmbet vei primi sigur un altul din public, ca într-o complicitate nerostită, dar prezentă.