RECENZIE: Pink Posh Cocktail! – Pink Martini pe scena Sălii Palatului din Bucureşti (FOTO)

Pink Martini a revenit pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, duminică, 4 octombrie 2015. În „paharul” serii – select, puţin acidulat şi condimentat cu antren – s-au amestecat licorile feluritelor stiluri muzicale abordate profesionist pe diferite instrumente, în multe dintre limbile pământului. De la solourile de vioară ale virtuozului Nicholas Crosa până la percuţiile de o vioiciune contagioasă ale lui Timothy Nishimoto, de la hitul „Je ne veux pas travailler” la ritmuri de bossa nova braziliană cântate în japoneză, Pink Martini a oferit publicului o delicioasă experienţă interculturală.

Seara a debutat abrupt, cu o revărsare de energie din partea membrilor trupei. Temerarul Thomas M. Lauderdale, fondatorul „micuţei orchestre”, virând dinspre politică spre muzică, nu şi-a dezminţit nici de data aceasta vocaţia de diplomat: făcându-şi intrarea fără pretenţii, a rostit, într-o română chinuită fonetic, dar impecabilă gramatical, un scurt text de prezentare a trupei şi de mulţumire faţă de cei prezenţi. Numai din efectele luminoase şi din lucirile alămurilor care întregeau „instrumentarul” orchestrei, scena reuşea să inspire un setting de cocktail discret, dar elegant – ca o „little black dress” transpusă în scenografie.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Sala nu a avut prea multă vreme să se preguste de încântarea limbii mioritice pronunţată cu accent transatlantic, pentru că solista China Forbes şi-a făcut apariţia: rubensiană, languroasă, plină de forţă şi stil. Cu rezerve de energie reîmprospătate după pauza pe care a luat-o în 2011 de la colaborarea cu Pink Martini şi bucuroasă de a se fi reîntors în România, după cum a mărturisit, artista a început periplul muzical cu piesa „Amado Mio”, ridicând oamenii de pe scaune de la primele acorduri şi volute ale glasului ei puternic.

Nu ştiu dacă enologul Timothy Nishimoto – percuţionist şi vocalist al trupei, care nu pleacă niciodată în turneu fără vinurile sale preferate – i-a instruit într-ale licorilor, dar orchestra a dat ce-a avut mai bun de la începutul până la sfârşitul serii. Ca nişte amfitrioni generoşi, care nu păstrează vinul cel mai bun pentru final, membrii trupei Pink Martini au continuat cu hitul „Je Ne Veux Pas Travailler”/ „I Don’t Wanna Work Today”. Este un cântec care a împlinit deja 20 de ani, fiind una dintre primele compoziţii ale lui Lauderdale cu China Forbes, pe atunci o fostă colegă de la Harvard pe care a invitat-o să facă parte alături de el dintr-o aventură world music aflată la începuturi. La scurtă vreme după lansare, single-ul a fost nominalizat la „Song of the Year” la France’s Victoires de la Musique Awards şi, după cum este prezentat pe website-ul formaţiei, rămâne până în ziua de astăzi o mantră a muncitorilor francezi.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Seara a continuat cu single-ul bilingv „Let Me Love You”, cântat în engleză şi germană, în stilul care i-a consacrat pe cei de la Pink Martini, cunoscuţi pentru faptul că nu se sfiesc să combine în compoziţiile lor stiluri muzicale variate şi limbi diferite. China Forbes a făcut o introducere hilară acestei piese, coloana sonoră pentru un film, care, după spusele solistei, nu are prea mult sens… – „But the song is great!”.

Pentru a patra piesă, cântăreaţa l-a chemat alături de ea pe Timothy Nishimoto „in a shiny, shiny suit”, alături de care a cântat, în opinia mea, piesa cea mai explozivă sub aspectul întâlnirii dintre limbi, stiluri şi culturi – „Midnight Bossa Nova”, un cântec despre viaţa de noapte a oraşului Tokyo. Obişnuită să degust ritmurile bossa în stilul clocotitor consacrat de figurile braziliene ale genului, am fost uimită că un astfel de gen muzical se poate cânta şi în limba unui popor tainic, pentru care cultura dictează reţinerea pulsiunilor, discreţia şi minimalismul de la expresiile faciale până la artă şi poezie. Însă pulsiunile au fost toate dezlănţuite de Nishimoto, copilul teribil al orchestrei. Energia şi pofta de cântat păreau să-i fi topit încheieturile: prin costumul argintiu tot corpul i se unduia în dans, în ritmul tamburinelor cu care părea să se fi născut în mâini. Nu e departe, de altfel, de această impresie: la vârsta de 2 ani s-a apucat de dans, iar la 5 ani a câştigat deja primul concurs.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Pentru următorul cântec, China Forbes i-a cedat pe deplin locul privilegiat din lumina reflectoarelor, retrâgându-se ea în conul de umbră din stânga scenei, la percuţie şi backing vocals. Solistul a cântat cu foc „Donde Estas, Yolanda?”, apoi atmosfera a fost „stinsă” prin delicatul solo de vioară al lui Nicholas Crosa, muzician cu un background simfonic, care s-a alăturat trupei în anul 2005.

Însă, cu Pink Martini nu e chip să rămâi atârnat în melancolie mai mult de câteva clipe: la următoarea piesă, „Flying Squirell”, Thomas Lauderdale a invitat publicul să danseze pe cele două laturi ale scenei. Sfioşi, cei prezenţi nu au dat curs invitaţiei de la bun început. Dar „micuţul Lauderdale”, cum îmi place să îl numesc, are ceva: poate diplomaţia care îi aleargă încă prin vine, poate pasiunea pentru muzică, poate spiritul convingător care îl ajută să închege şi să ţină frâiele unei orchestre ca Pink Martini de peste 20 de ani îi dau un altfel de forţă, inexplicabilă. Cert este că peste mai puţin de un minut câteva zeci de spectatori dansau focos pe cele două laturi ale scenei, alţii şi alţii sărind din sală şi alăturându-li-se, întocmai ca nişte „flying squirells”.Probabil că Lauderdale ştie cu cine are de-a face când „experimentează” cu publicul în timpul concertelor.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Cunoaşterea şi atracţia trupei faţă de România merg mai departe de impresii la prima vedere şi de clişee culturale dacă ne gândim, de pildă, la următoarea piesă: cover-ul după „Până când nu te iubeam”. Lansat de Pink Martini în 2013, la centenarul Mariei Tănase, single-ul cules iniţial de Anton Pann reprezintă a altă mostră de interculturalitate din „paharul” muzical al orchestrei, într-o română cântată cu acelaşi fermecător accent american. Storm Large, fosta solistă a trupei, afirma că din cele 14 limbi în care cântă, româna este cea mai frumoasă.

Seara a continuat într-o cheie melancolic-romantică, prin piese deja foarte cunoscute, ca „Let’s Never Stop Falling In Love”, „Hang On Little Tomato” (un cântec de alinat tristeţi, dar la care Lauderdale a făcut un comentariu gastronomic legat de consolarea unei roşii pe care o aşteaptă un glorios destin de ketchup – un fel de „Curaj, găină, că te tai!” în variantă americană, probabil), „Que Sera, Sera” şi neîmblânzita „Lilly”, cea care lasă urme de sărutări pe gulerul cămăşii, dar dispare din raza vizuală taman când ţi-e lumea mai dragă. Un nou solo de vioară a lui Nicholas Crosa, moment de lirism în semiobscuritate, cu scena goală. Apoi, din nou, „măslina de pe Martini”: „Doamnelor şi domnilor, puneţi-vă centurile de siguranţă…”, ne-a avertizat Lauderdale, pentru că în scenă a intrat, din nou, energicul Timothy Nishimoto.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Spre finalul serii, China Forbes a făcut o mărturisire picantă. În urmă cu câţiva ani, la o petrecere, un bărbat îi ceruse numărul de telefon, dar nu o sunase niciodată după aceea. După două săptămâni de aşteptare, China a compus pentru el „Hey, Eugene”. Mă gândesc că e imposibil ca Eugene să nu se fi aflat în sală la niciunul dintre concertele în care solista a făcut mărturisirea. După momentul cu gust pricomigdalat de iubire rămasă în aer, Pink Martini a dat din nou tonul veseliei cu „Get Happy”, single-ul care dă titlul albumului lor din 2013. Pentru că este, de fapt, un cover după o piesă a Barbarei Streisand şi a lui Judy Garland din anii ’60, Forbes şi Nishimoto şi-au împărţit „rolurile” în a reitera duetul de acum o jumătate de secol.

La bis am avut parte de energicul, picturalul cântec „Una notte a Napoli”, care a angrenat într-un vârtej de sfârşit toate corzile – vocale şi instrumentale, toate alămurile, toate suflătorile, toate membrele în unduiri de dans şi toate membranele în trepidări de percuţie. Apropo de percuţie, ultimul astfel de „număr” a fost un impromptu oferit cu cea mai ingenuă spontaneitate de patru fani curajoşi urcaţi pe scenă, cu vârste cuprinse între 2 şi 5 ani, pe ritmurile piesei „Brasil”. Cei mici au prins ritmul şi nu se mai dădeau duşi de pe scenă – a fost nevoie de semnul explicit al Chinei Forbes ca să caute drumul înapoi spre sală.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

La fel cum nici publicul nu se mai dădea dus, regretând, probabil, că nu a auzit şi „Nina Nana”, „Tea for Two”, „Splendour in the Grass” sau atâtea alte melodii consacrate ale micii orchestre, care nu încap într-un singur concert, dorindu-şi să mai soarbă puţin, încă puţin din cocktailul elegant şi condimentat al unei experienţe muzicale interculturale pline de însufleţire. Mai voiau. Toţi mai voiam. Dar trupa Pink Martini revine des în România. Nu doar nouă ne place să-i savurăm, şi lor le place să cânte „Până când nu te iubeam”.