Cealaltă regină – Mariza pe scena Sălii Palatului din Bucureşti (FOTO)

Nu mai târziu de un an şi jumătate de la cel mai recent concert susţinut în România, fadista Mariza s-a întors sâmbătă, pe 19 noiembrie 2016, pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, în cadrul turneului european „Mundo”. În cei aproape douăzeci de ani de carieră, cântăreaţa portugheză şi-a conturat nu numai un palmares impresionant, ci şi o personalitate artistică specifică, în care topeşte clocotul şi nostalgia genului fado, altoirea rădăcinilor lusitane cu cele africane, precum şi căldura proprie. Dar această personalitate se dezvăluie ca surprinzătoare şi versatilă nu doar urmărind diferenţele de la un material discografic la altul, cât mai ales descoperind-o pe Mariza pe scenă, de la un concert la altul.

„Ea este adevărata regină”, a ţinut Mariza să sublinieze cu subtilitate, referindu-se la Amalia Rodriguez, spre finalul concertului, când după obicei a coborât în sală, printre ascultătorii deja prinşi în mrejele stilului ei deopotrivă pasional şi jucăuş. Fireşte că Mariza a făcut aceasta din smerenie, ca şi din preţuirea şi recunoaşterea pe care toţi cei care au abordat genul fado după Amalia Rodriguez o nutresc pentru fadista superlativă. Însă în remarca ei se mai regăseşte, cred, încă un sâmbure de adevăr: Mariza e mai mult decât o fadistă. Şi, pe alocuri, un pic altceva. Deşi cântă cu ştiinţă şi dăruire deplină un saudade portughez autentic, de tavernă lusitană, posibilităţile ei vocale, precum şi influenţele care se amestecă în profilul artistic pe care şi l-a conturat de-a lungul anilor de carieră acoperă o plajă mai largă, se pliază pe nuanţe mai diverse. După Amalia Rodriguez, „regina muzicii fado” e o metaforă tocită, reductivă şi neinspirată. Culorile sonore pe care Mariza ni le dăruieşte de fiecare dată vin dintr-un alt tărâm al superlativului.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Iar concertul din seara de 19 noiembrie nu a fost neapărat un concert de fado. Cu toate că a abordat cu generozitate acest gen în prima parte a repertoriului – „solemnă”, după cum a numit-o Mariza – cuprinzând piese consacrate precum „Fado menor do Porto”, „Primavera” şi „Anda o sol na minha rua”. Dar seara luată ca întreg a fost una a cântecului cu accente personale puternice, cu un profil artistic bogat, închegat şi cu o abordare a publicului din a cărei căldură a reieşit că între Mariza şi publicul din România există o legătură deja creată, un ataşament bazat pe cunoaştere şi preţuire reciprocă.

Şi nici nu e greu să te laşi cucerit de ea, dacă mă gândesc la situaţia extremă pe care ne-a povestit-o cu prilejul întâlnirii de anul trecut: concertul din China unde se temea că diferenţele culturale majore o să aşeze o barieră de netrecut între pulsaţiile latine ale fadoului portughez şi chipurile asiatice puţin mobile, dar care s-a sfârşit cu un public mandarin răvăşit de entuziasm, cântând la unison melodii ale unui gen care le era pe deplin străin.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Aşadar, din ce e făcută căldura Marizei ca… Mariza, nu ca „regină a fadoului portughez”? În primul rând, din profilul artistic bine individualizat, construit pe armătura puternică a profilului biografic. Tânăra născută în fosta colonie portugheză Mozambic, din mamă africană şi tată portughez, a emigrat forţat în Lisabona pe vremea când era copil, într-un context politic vitreg, postcolonial. A crescut în Mouraria, cartier popular din capitala lusitană, prin mici taverne unde avea parte din plin de sfârşituri de săptămână scăldate în fado. Din dorinţa puternică a tatălui de a-i cultiva fiicei rădăcinile culturii muzicale lusitane, fetiţa a început să cânte fado pentru apropiaţii familiei de la vârsta de cinci ani, când, neştiind să citească, învăţa versurile cântecelor cu ajutorul unor desene. De partea cealaltă, mama o trăgea înspre conştiinţa pământurilor africane, amintindu-i – prin cărţi, poveşti şi gusturi – unde s-a născut.

Apoi, ceea ce o individualizează pe Mariza este vocea, de o forţă şi un avânt greu de închipuit până nu este ascultată pe viu, voce care cu prilejul concertului din 2015 mă făcuse să mă gândesc că diafragma artistei are o rezonanţă de clopot. Însă posibilităţile ei vocale îi permit, deopotrivă, nuanţe, şoptiri şi modulaţii lichide. Ele se aştern cu supleţe pe acompaniamentul frust, dar virtuoz, alcătuit din chitară clasică, chitară portugheză, bass acustic şi elemente de percuţie mergând de la zdrobirile fine de timpane şi alămuri până la loviturile sfredelitoare, cu aromă de incantaţie tribală, din piese ca „Barco Negro”.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Şi, peste toate, Mariza este o cântăreaţă atât de ea însăşi pentru că ştie să cultive o relaţie strânsă cu publicul, una de fidelitate reciprocă. Ştie să dezgheţe, să convingă, să învăluie, să antreneze – şi face totul firesc, cu devotament şi sinceritate, cu gesturi largi şi libere, cu o eleganţă ca o respiraţie. Chiar şi atunci când ceea ce are de spus nu e tocmai plăcut: de pildă, în prima parte a concertului, care prin profilul nostalgic al repertoriului şi prin dificultatea interpretării cerea din partea artiştilor o stare de concentrare adâncă, Mariza a rugat publicul în repetate rânduri să nu mai folosească flashul atunci când fotografiază, pentru că lumina violentă o scotea din starea necesară. La un moment dat, văzând că anumite persoane din public persistă în pofida rugăminţilor, a spus chiar, cu ironie, că are sentimentul că a venit să cânte pentru telefoane mobile. Ceea ce, privind sala pe întuneric, nu părea să fie prea departe de adevăr.

La fel, pentru a sparge timiditatea auditoriului, nu a avut nicio reţinere în a ne întreba dacă dorim să gustăm din paharul ei cu vin – cu un gest natural, ca şi cum ar fi vorbit cu un prieten vechi, nu cu aproape 4000 de oameni. Iar timiditatea s-a spart, în cele din urmă, când cu prilejul melodiei „Rosa Branca” nu a renunţat până când nu a provocat toată sala să cânte, pornind chiar un soi de concurenţă – cu efect cât se poate de hilar – între vocile feminine şi cele masculine.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Cu acelaşi aer că stă la poveşti cu un prieten vechi, Mariza ne-a dezvăluit lucruri din viaţa ei personală: schimbările din ultimii cinci ani, care odată cu maternitatea şi căsătoria (cântăreaţa a precizat de două ori că aceasta a fost ordinea!), au transformat-o radical ca persoană, ca femeie şi ca artistă.

Tot din căldura cu care ne-a învăluit au făcut parte şi încercările de a deprinde, cu ajutorul spectatorilor din primul rând, câteva cuvinte din limba română – însoţite de comparaţii cu limba portugheză. Şi dacă asemănarea dintre „capricioasă” şi „caprichosa” a umplut-o de mulţumire, dificultatea cuvântului „sâmbătă” şi mai ales cea a cuvântului „trandafir” au făcut-o să afirme, cu jucată siderare: „It’s just a rose, why do you make it so difficult?!”

Fireşte, spre finalul concertului Mariza a fost asaltată de flori din public, pe care le-a primit cu aceeaşi căldură şi naturaleţe, spunându-ne că e posibil ca din pricina lor să nu încapă a doua zi pe uşa avionului – semn de preţuire şi apropiere. În fine, nu s-a ferit să facă un comentariu ghiduş relativ la buchetul de flori primit din partea ambasadorului Portugaliei la Bucureşti.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Spre finalul concertului, Mariza a coborât în sală, obicei deja închegat şi așteptat, dacă rechem în minte venirile ei anterioare în România. Însă, plimbându-se printre scaune, urmărită de lumina rotundă a reflectorului, care îi sporea strălucirea, Mariza nu doar a cântat „Gente da minha terra”, ci a şi povestit cu multă apropiere şi degajare despre Amalia Rodriguez, despre începuturile ei înseşi ca artistă şi despre cum s-a schimbat statutul muzicii fado de-a lungul carierei ei. Plimbându-se printre rânduri, nu s-a ferit de atingerile şi strângerile de mână entuziaste care veneau spre ea, sporind legătura extrem de personală pe care reuşeşte să o construiască cu fiecare concert.

La bis, urcând din nou pe scenă, Mariza a anulat artificialitatea pe care amplificarea sonoră şi anvergura unei săli de concerte o imprimă genului fado, extrem de intim: demonstrându-şi încă o dată uimitoarele calităţi vocale, a cântat fără microfon, acompaniată de cei patru instrumentişti unplugged, purtându-ne prin modulaţiile vocii crude şi ale chitarelor dezgolite într-o tavernă micuţă din Mouraria, cu gâlgâiri de şoapte şi vin portughez.

Deşi finalul concertului a spart, prin izul de scandare de stadion, alcătuirea diafană a poeziei în care ne purtase, Mariza a părăsit scena într-o atmosferă de energie molipsitoare, ale cărei vibraţii i-au însoţit pe cei din public mult după ieşirea din sală. Căci a fi în stare să întreţii în mod firesc o legătură atât de puternică cu 4000 de oameni trădează o mare forţă, deopotrivă artistică şi umană.