RECENZIE: Canção do Dulce – Dulce Pontes la Sala Palatului din Bucureşti (FOTO)

O altă regină a cântecului de dor portughez a descins la Bucureşti: Dulce Pontes a urcat pe scena Sălii Palatului din Bucureşti miercuri, 2 decembrie 2015, pentru a susţine cel de al treilea concert în România. Dacă dintre cei din public cineva venise pentru ropotiri melancolice în tonalităţi de dangăte şi şoapte, cu iz de Mouraria şi aromă de vin de Porto, aşteptările nu i-au fost tocmai întrunite. Pentru că Dulce Pontes s-a arătat ca fiind mai mult – ba, pe alocuri, chiar un pic altceva – decât o fadistă.

De câţiva ani, de când publicul român pare să se fi dedulcit la selecte gusturi lusitane, intuind îngemănarea dintre neaoşul dor şi „saudade”, niciuna dintre interpretele de fado care concertează în ţara noastră nu e scutită de metafora regalităţii. Mass-media încoronează, grabnic şi generos, regine peste regine ale fado-ului contemporan, condamnând la o superlativă uniformitate personalităţi artistice individualizate, diferite ca profil, abordare şi forţă. Aşa încât, din parada de capete aidoma încoronate de comunicate şi afişe, rişti, ca ascultător nu tocmai versat, să nu mai înţelegi nimic. Şi, în consecinţă, să aplauzi gregar şi uniform, ca şi cum ai modela turtiţe între palme, imediat ce domnul de la percuţie îţi trezeşte mecanicul ticăit interior cu ale lui beţe şi membrane. Dar dacă ceea ce se întâmplă pe scenă e mai mult – sau altceva – decât un „regal”, iar interpreta e mai mult – sau altceva – decât o regină?

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Ce s-a întâmplat pe scenă la concertul lui Dulce Pontes: la început, în semiobscuritate, se putea intui doar după câteva alămuri, după silueta masiv-graţioasă a pianului din colţ şi după contururile curbilinii ale unor cutii de rezonanţă că avea să urmeze o împletire de corzi vocale şi instrumentale.

Minimalistă din punct de vedere vizual, discretă, lipsită de instalaţii care să prefigureze opulenţa unui show, scena întunecată încă tăcea sub loviturile gongului. Apoi, din penumbră s-a desprins Dulce Pontes, înveşmântată în alb şi înfăşurată într-un con de lumină. Nu a avut vreo intrare maiestuoasă, regală, ci a preferat să facă gestul unei îmbrăţişări calde, foarte personale, menită să cuprindă întreaga sală. S-a aşezat la pian şi din tăcere s-a desprins muzica.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Un lucru pe care l-am aflat a fost că regina fado-ului contemporan nu cântă numai fado. Dacă prenumele – Dulce – ar putea arăta însuşirea modulaţiilor pe care le ia glasul ei, numele – Pontes – nu pare nici el întâmplător, pentru că artista construieşte prin abordarea sa versatilă, plină de forţă, adevărate punţi peste genuri muzicale dintre cele mai diferite: de la pop la muzică tradiţională portugheză, de la muzica clasică la şansonetă franţuzească filtrată prin limba lusitanilor astfel încât îl mai auzi pe Aznavour doar într-un colţ al minţii, Dulce Pontes are puterea, libertatea şi jovialitatea de a acoperi, cu glas sigur şi prezenţă charismatică, un registru larg de stiluri. De altfel, critica muzicală internaţională o califică drept o reprezentantă a genului world music, el însuşi definit ca un amestec de stiluri.

Că susură, că strigă, că gâjâie la o cotitură de notă din străfundurile corzilor vocale, glasul ei e deopotrivă limpede, imponderabil şi dens. „O pădure de păsări era în gâtul ei! Scena era o pădure şi ea părea o zână zburdând prin ea!”, a mărturisit după concert o admiratoare a artistei, care reuşise să retrăiască în timpul concertului, din primele rânduri, o seară petrecută în Lisabona, când ascultătorii stăteau pe iarbă, iar Dulce Pontes cânta şi zburda printre ei desculţă, strângându-i în cercuri magice.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Discretă la început în conul ei de lumină din colţul scenei, Dulce Pontes şi-a început concertul acompaniindu-se singură la pian. Un fel de a-şi arăta deopotrivă virtuozitatea la instrumentul cu care şi-a început formarea muzicală încă din copilărie, precum şi un gest de smerenie prin care s-a arătat egală cu cei şase instrumentişti care i-au fost alături, printre care şi chitaristul de flamenco Daniel Cazares.

Deşi ea strălucea în lumină, în vreme ce ei ciupeau corzile mai curând din umbra marginilor scenei, Dulce Pontes a ştiut să-i pună în valoare pe fiecare în parte. Interludiile în care artista vorbea publicului revelau contrastul dintre muzicalitatea desăvârşită a pieselor şi o engleză cu o tuşă de uşoară stângăcie, însă fermecătoare şi feminină, amintind fonic de rădăcinile lusitane ale artistei.

Concertul a continuat ca o veritabilă desfăşurare de forţe, crescând parcă din el însuşi, din propria substanţă, trecând de la melancolia pieselor lente cântate la pian prin ritmurile cu cadenţe străine ale unor piese inspirate din ritmurile sclavilor africani, prin muzica tradiţională portugheză, până la vârful atins prin piesele cunoscute din repertoriu: „Me Com Meu Amor”, „A Minha Barquinha”, „Bailados do Minho”, „Maria de Buenos Aires” şi „Aranjuez, Mon Amour” – care nu a sunat ca o pastişă după Amalia Rodriguez, ci pur şi simplu ca Dulce Pontes.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Ea însăşi părea să se desfăşoare şi să se împletească pe scenă odată cu muzica: rochia albă, care la început păruse de un volum straniu, şi-a deschis faldurile ca o floare prin dansul în cercuri. Spre final, când instrumentalul de o forţă inconfundabilă al melodiei „Canção do Mar” s-a insinuat din instrumente, vraja n-ar mai fi fost uşor de desfăcut.

Adulată, aplaudată, admirată de către public, cu o personalitate muzicală puternic conturată şi plină de căldură umană, Dulce Pontes a fost, într-adevăr, un pic mai mult şi un pic altceva decât o regină, iar cântecul ei un pic mai mult, sau poate  un pic altceva decât fado. Între descântec şi poveste, între melancolie şi ritual, profund, sensibil, atins de umor, cântecul lui Dulce, e, pur şi simplu, cântecul lui Dulce.